Atenție și Complex: Corpul, trauma și atenția defensivă

Partea a III-a

Am văzut în partea anterioară că un complex organizează atenția în jurul unui nucleu afectiv. Rămâne însă o întrebare esențială pentru practica psihoterapeutică.

Cum știm că un complex s-a activat?

Pacientul nu spune aproape niciodată:

"Complexul meu matern tocmai s-a activat."

Nici psihicul nu funcționează astfel.

Complexul nu începe printr-o idee.

El începe printr-o modificare a întregului organism.

Abia apoi apar emoția, gândurile și povestea pe care persoana o spune despre ceea ce trăiește.

Din acest motiv, primul loc în care terapeutul poate observa activarea unui complex nu este discursul pacientului.

Este corpul său.

Jung intuise acest lucru încă din experimentele de asociere verbală. Înainte ca participantul să răspundă la cuvântul-stimul, apăreau mici modificări aparent lipsite de importanță: o ezitare, o schimbare a expresiei faciale, o modificare a ritmului respirator, uneori chiar o reacție vegetativă discretă.

Aceste manifestări nu erau simple efecte ale emoției.

Ele reprezentau prima expresie vizibilă a reorganizării psihicului.

Complexul ajunge în conștiință prin corp.

Corpul se supune complexului

Corpul știe înaintea Eului

Iată cum se întâmplă lucrurile în cabinet.

Putem observa acest fenomen aproape zilnic:

Un pacient vorbește relaxat despre serviciu.

Respirația este amplă.

Privirea este mobilă.

Tonul este constant.

Apoi amintește întâmplător numele tatălui.

În aceeași secundă se produce o schimbare.

Respirația se oprește pentru o fracțiune de secundă.

Maxilarul se încordează.

Privirea coboară.

Mâna începe să frământe brațul fotoliului.

Vocea devine mai joasă.

Pacientul nu observă nimic.

Terapeutul însă asistă deja la activarea complexului.

Nu pentru că pacientul a spus ceva important.

Ci pentru că organismul și-a schimbat complet modul de a fi prezent.

Acesta este unul dintre motivele pentru care Jung considera că afectul reprezintă nucleul complexului.

Afectul nu este un element secundar.

El este primul organizator al experienței.

Atenția urmează corpul

În limbajul obișnuit spunem că atenția urmează interesul.

Din perspectivă analitică, afirmația este incompletă.

Mai întâi afectul reorganizează corpul.

Apoi corpul reorganizează atenția.

Abia la final apare explicația conștientă.

Această succesiune este esențială.

Afect → corp → atenție → interpretare.

Nu invers.

Să luăm un exemplu simplu.

O femeie intră în cabinet după o întâlnire cu partenerul ei.

Acesta i-a spus:

"Astăzi sunt foarte obosit. Vorbim mâine."

Obiectiv, propoziția este banală.

Pentru ea însă nu este.

În câteva secunde, corpul intră într-o stare de alarmă.

Respirația devine superficială.

Mușchii abdominali se contractă.

Umerii urcă.

Privirea începe să caute dovezi că este respinsă.

Atenția nu mai poate observa oboseala partenerului.

Nu mai poate observa contextul.

Nu mai poate observa celelalte nouăzeci și nouă de dovezi ale relației.

Ea caută exclusiv semne ale abandonului.

Abia apoi apare gândul:

"Nu mă mai iubește."

În cabinet, terapeutul este tentat să discute direct acest gând.

Dar gândul este ultimul element al lanțului.

Procesul a început cu mult înainte, în corp.

Complexul modifică "geografia" atenției

Acesta este poate unul dintre cele mai importante aspecte ale activării unui complex.

El nu produce doar o emoție.

El modifică ceea ce poate fi observat.

Complexul funcționează asemenea unei lentile.

Tot ceea ce confirmă experiența sa devine clar.

Restul se estompează.

Un pacient cu un complex patern negativ va observa imediat orice semn de critică.

Nu pentru că ceilalți îl critică permanent.

Ci pentru că atenția sa este organizată astfel încât critica devine figura principală, iar recunoașterea, aprecierea sau interesul autentic rămân în fundal.

Același mecanism apare și în trauma relațională.

Persoana intră într-o încăpere cu douăzeci de oameni.

Nouăsprezece zâmbesc.

Unul privește absent.

Atenția se fixează instantaneu asupra celui de-al douăzecilea.

Nu este o alegere.

Este organizarea afectivă a atenției.

Trauma învață corpul unde să privească

Aici contribuțiile lui Jean Knox și Margaret Wilkinson devin deosebit de valoroase.

Ele nu îl contrazic pe Jung.

Îl dezvoltă.

Experiențele timpurii de atașament nu construiesc doar reprezentări despre ceilalți.

Ele modelează felul în care organismul învață să distribuie atenția.

Copilul crescut într-un mediu imprevizibil învață să citească cele mai mici modificări ale expresiei faciale.

Observă tonul.

Pauzele.

Ritmul pașilor.

Felul în care se închide o ușă.

Aceste observații nu sunt deliberate.

Ele devin automate.

Ani mai târziu, adultul va spune:

"Simt imediat când cineva este supărat."

De multe ori, aceasta nu este o sensibilitate specială.

Este memoria corporală a unei atenții educate de traumă.

...ups!

Hipervigilența ca fidelitate față de trecut

Donald Kalsched descrie magistral modul în care psihicul traumatizat construiește sisteme defensive menite să prevină repetarea suferinței.

Privită din perspectiva atenției, această apărare are o consecință inevitabilă.

Omul nu mai privește lumea pentru a o descoperi.

O privește pentru a supraviețui.

Curiozitatea este înlocuită de monitorizare.

Contemplarea este înlocuită de anticipare.

Iar simbolizarea devine aproape imposibilă.

Pentru că simbolul are nevoie de o atenție liberă.

Trauma nu produce lipsă de atenție.

Produce o atenție captivă.

...at the End

• complexul se manifestă mai întâi în corp;

• corpul reorganizează atenția;

• atenția selectează realitatea;

• trauma educă această selecție;

• psihoterapia va trebui, în partea următoare, să lucreze tocmai cu această atenție captivă.