Cum își recapătă atenția libertatea

Câteva repere pentru a lucra cu atenția capturată

Partea a IV-a din articolul „Atenție și Complex”

În primele trei părți ale acestui articol am urmărit modul în care complexele ajung să organizeze atenția. Am văzut că ele nu sunt simple amintiri și nici doar emoții intense. Sunt organizări vii ale experienței psihice, construite în jurul unor nuclee afective care influențează ceea ce observăm, ceea ce ignorăm și felul în care interpretăm lumea.

Am văzut, de asemenea, că această organizare începe în corp. Respirația se schimbă, mușchii se încordează, privirea se fixează asupra anumitor detalii, iar atenția începe să urmeze afectul înainte ca mintea să poată explica ceea ce se întâmplă.

Rămâne însă o întrebare firească.

Ce putem face atunci când observăm că atenția noastră a fost capturată?

Întrebarea este importantă, dar ascunde o capcană.

De cele mai multe ori vrem să găsim o metodă prin care să ne schimbăm imediat starea. Căutăm o tehnică, un exercițiu sau o explicație care să ne elibereze rapid din ceea ce trăim - de exemplu "deschid Netflix si ma uit la un serial, spăl vasele, fac curățenie".

Experiența clinică arată însă că atenția nu își recapătă libertatea prin forță. Nu putem obliga psihicul să renunțe la ceva ce, cândva, l-a ajutat să supraviețuiască.

Primul pas nu este schimbarea.

Primul pas este observarea.

Focus

A învăța să urmărești propria atenție

În cabinet îi întreb uneori pe pacienți:

— Care a fost primul lucru pe care l-ai observat când ai intrat în încăpere?

Întrebarea pare ciudată.

Unii răspund că nu își amintesc.

Alții spun că au văzut biblioteca.

Alții observă miniaturile din colecția de Sandplay Therapy.

Din când în când, cineva spune:

— Am observat că păreați obosit.

Sau:

— M-am uitat imediat dacă zâmbiți.

Răspunsurile nu sunt nici bune, nici greșite.

Ele ne arată însă ceva despre felul în care atenția se organizează spontan.

Un alt exemplu.

Imaginați-vă că intrați într-o sală unde se află douăzeci de persoane.

Nouăsprezece discută relaxat.

Una pare nemulțumită.

Pe cine observați primul?

Dacă privirea se oprește instantaneu asupra persoanei nemulțumite, merită să vă întrebați de ce. Nu pentru a vă judeca sau pentru a încerca să îmtrați în contact cu ea. Ci pentru a înțelege ce caută atenția dumneavoastră. Poate că ea încearcă să prevină un conflict.

Poate că încearcă să evite critica. Poate că încearcă, încă o dată, să nu fie surprinsă.

Foarte rar atenția este întâmplătoare. Cel mai adesea, atenția, este fidelă unei istorii afective.

Nu încerca să schimbi atenția. Încearcă să o înțelegi.

Atunci când descoperim că suntem prinși într-o stare de anxietate, rușine sau furie, primul impuls este să ieșim cât mai repede din ea.

Ne spunem:

"Nu ar trebui să mă mai gândesc la asta."

"Trebuie să mă liniștesc."

"Hai să fac altceva."

Uneori funcționează.

Alteori, cu cât încercăm mai mult să alungăm o stare, cu atât ea revine mai puternic.

„What you resist, persists.”, Carl Gustav Jung

Chiar dacă această propoziție este adesea citată fără context, experiența clinică îi confirmă sensul. Lupta directă cu un conținut psihic îi poate conferi și mai multă energie.

Poate că, înainte de a încerca să mutăm atenția în altă parte, este mai util să ne întrebăm:

Ce încearcă "această atenție" să protejeze?

Este o întrebare diferită.

Și, de multe ori, mult mai fertilă.

Corpul este primul care ne avertizează

Un pacient îmi povestea că se enervează foarte repede atunci când primește observații la serviciu.

Îl întreb:

— Cum îți dai seama că începi să te enervezi?

Îmi răspunde:

— Când încep să ridic vocea.

Îl întreb din nou:

— Și înainte să ridici vocea?

Se oprește.

Reflectează.

Apoi spune:

— Mi se încordează maxilarul.

Mai trec câteva secunde.

— De fapt... cred că înainte de asta simt ceva în stomac.

Aceasta este o descoperire importantă.

Nu pentru că explică furia. Ci pentru că mută observația mai aproape de începutul procesului.

Cu cât observăm mai devreme activarea unui complex, cu atât avem mai multe șanse să nu fim absorbiți complet de el.

De aceea merită să învățăm limbajul propriului corp.

Pentru unii, începutul este în piept.

Pentru alții, în gât.

Unii simt că își țin respirația.

Alții observă că își încleștează mâinile.

Corpul vorbește primul.

Dacă îl ascultăm, atenția începe să-și recapete libertatea înainte ca reacția să devină inevitabilă.

Lărgirea câmpului atenției

Unul dintre cele mai utile exerciții pe care le-am întâlnit în practica analitică nu urmărește schimbarea emoției.

Urmărește lărgirea atenției.

Să presupunem că cineva apropiat nu vă răspunde la telefon.

În câteva minute apare gândul:

"S-a supărat pe mine."

Dacă atenția este deja capturată, ea va începe imediat să adune dovezi.

"Și ieri a fost mai rece."

"Poate că am spus ceva nepotrivit."

"Sigur se întâmplă ceva."

În acel moment nu este util să vă spuneți că aceste gânduri sunt iraționale.

Mai util este să vă întrebați:

Ce altceva este adevărat, în același timp?

Poate că persoana respectivă conduce.

Poate că este într-o ședință.

Poate că telefonul este pe silențios.

Poate că, pur și simplu, nu l-a auzit.

Nu încercăm să înlocuim o explicație cu alta.

Încercăm să redeschidem câmpul atenției.

Complexul spune:

"Există o singură interpretare."

Conștiința începe să se elibereze atunci când poate spune:

"Există și alte posibilități."

Această lărgire, aparent modestă, este unul dintre primele semne că atenția nu mai este complet captivă.

A rămâne lângă experiență

Există o diferență importantă între a fi absorbit de o emoție și a rămâne în contact cu ea.

La prima vedere cele două experiențe par identice. În ambele cazuri simțim teamă, furie, rușine sau tristețe. Din interior însă diferența este uriașă.

Atunci când suntem absorbiți, emoția ocupă întreaga scenă. Nu mai există decât ea. Lumea începe să fie interpretată exclusiv prin filtrul acelei trăiri. Dacă ne simțim respinși, orice gest al celuilalt confirmă respingerea. Dacă ne simțim criticați, orice observație pare un atac.

A rămâne lângă experiență înseamnă altceva.

Înseamnă să putem spune:

"Observ că în mine apare multă teamă."

Nu:

"Eu sunt această teamă."

Diferența pare mică.

În realitate, aici începe libertatea.

Murray Stein observă că unul dintre efectele maturizării Eului este tocmai dezvoltarea capacității de a observa procesele psihice fără a fi complet identificat cu ele. Nu înseamnă răceală emoțională și nici detașare artificială. Înseamnă apariția unui spațiu interior în care experiența poate fi trăită și, în același timp, privită.

Acest spațiu este locul în care atenția începe să se elibereze.

Între stimul și reacție

În cabinet întâlnesc uneori persoane care îmi spun:

"Nici nu am apucat să gândesc. Am reacționat imediat."

Această afirmație descrie foarte bine activarea unui complex.

Totul pare să se petreacă instantaneu.

Telefonul nu sună.

Corpul se încordează.

Apare gândul că s-a întâmplat ceva grav.

Se instalează anxietatea.

Urmează mesajele repetate.

Apoi conflictul.

Privit din exterior, întregul proces durează câteva minute.

Privit din interior, pare inevitabil.

Și totuși, dacă analizăm atent succesiunea evenimentelor, observăm că între stimul și reacție există întotdeauna un interval, oricât de scurt.

În acel interval nu putem schimba ceea ce simțim.

Putem însă observa ceea ce se întâmplă.

Această observație nu oprește imediat complexul.

Dar împiedică identificarea completă cu el.

Este o diferență esențială.

Short story: "Mesajul care nu mai vine"

O femeie de treizeci și doi de ani povestește că partenerul ei nu i-a răspuns la un mesaj timp de aproape trei ore.

În trecut, cele trei ore ar fi fost suficiente pentru a construi o întreagă poveste.

"Nu mă mai iubește."

"Probabil vrea să se despartă."

"Am greșit cu ceva."

În terapie am încercat altceva.

Nu am discutat dacă aceste gânduri sunt adevărate sau false.

Am încercat să reconstruim experiența clipă cu clipă.

— Ce ai observat mai întâi?

"Telefonul."

— Apoi?

"Mi-am dat seama că respir foarte repede."

— Și după aceea?

"M-am uitat de zece ori dacă a fost online."

Abia după câteva minute a apărut primul gând.

"Nu mă mai iubește."

Această ordine este importantă.

Nu gândul a produs corpul.

Corpul a reorganizat atenția.

Iar atenția a selectat explicația care se potrivea cel mai bine organizării afective deja existente.

Câteva luni mai târziu, aceeași pacientă descria o situație asemănătoare.

"Am observat că iar mă uit obsesiv la telefon. Mi-am dat seama că mi s-a strâns stomacul. M-am oprit și am spus: «Cred că s-a activat ceva vechi în mine.» După aceea am ieșit la plimbare. Când m-am întors, îmi răspunsese. Fusese într-o ședință."

Problema nu fusese rezolvată prin optimism.

Ci prin faptul că atenția nu mai fusese complet absorbită de complex.

A suporta tensiunea

Una dintre cele mai dificile capacități psihice este aceea de a suporta o întrebare fără să alergăm imediat după răspuns.

Atunci când apare o emoție intensă, vrem explicații.

Vrem certitudini.

Vrem să știm.

Dar foarte multe dintre reacțiile noastre nu pot fi înțelese în primele minute.

Ele au nevoie de timp.

Jung descria acest proces prin ceea ce a numit funcția transcendentă. Nu este o tehnică și nici un exercițiu. Este procesul prin care psihicul produce o nouă perspectivă atunci când două poziții opuse sunt menținute împreună fără ca una să o elimine pe cealaltă.

În limbajul de zi cu zi, aceasta înseamnă ceva surprinzător de simplu.

Înseamnă să putem spune:

"O parte din mine este convinsă că sunt respins."

Și, în același timp:

"O altă parte din mine știe că încă nu are toate informațiile."

Nu alegem imediat una dintre variante.

Le lăsăm să coexiste.

Această suspendare a certitudinii este extrem de dificilă.

Dar tocmai aici apare posibilitatea unei perspective noi.

Întrebările care deschid atenția

Am observat că unele întrebări închid atenția, iar altele o deschid.

De exemplu:

"De ce mi se întâmplă mereu asta?"

de multe ori închide experiența.

În schimb, întrebări precum:

• Ce anume m-a atins atât de profund?

• Ce parte din mine reacționează acum?

• Unde simt acest lucru în corp?

• Ce altă explicație este posibilă?

• Când am mai trăit ceva asemănător?

nu oferă răspunsuri imediate.

Ele creează însă spațiu.

Iar spațiul este ceea ce lipsește atunci când atenția este captivă. Spa'iul necesar reflectării, timpul necesar proceselor psihice să proceseze răspunsul la întrebarea care încă nu are răspuns.

De la control la curiozitate

Poate că unul dintre cele mai discrete semne ale transformării este schimbarea tonului interior.

La început omul spune:

"Trebuie să scap de starea asta."

Mai târziu spune:

"Sunt curios ce încearcă să-mi arate."

Diferența dintre cele două propoziții este enormă.

Prima luptă cu experiența.

A doua intră în dialog cu ea.

James Hillman scria că psihicul nu are nevoie întotdeauna să fie reparat; uneori are nevoie să fie imaginat și ascultat. Curiozitatea este primul pas în această direcție. Ea mută atenția din registrul controlului în registrul întâlnirii.

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante schimbări pe care le produce psihoterapia: nu dispariția emoțiilor dificile, ci transformarea modului în care ne apropiem de ele.

În loc să le privim ca pe niște dușmani, începem să le privim ca pe niște mesageri.

Iar atenția, eliberată treptat de nevoia de a se apăra, devine capabilă să descopere sensuri pe care înainte nu le putea vedea.

Când atenția încetează să se apere

Poate că cea mai importantă transformare pe care o produce psihoterapia nu este schimbarea emoțiilor și nici dispariția complexelor.

Complexele fac parte din istoria noastră. Ele s-au format în relațiile care ne-au construit și au avut, la un moment dat, un rol adaptativ. Unele ne-au ajutat să rămânem aproape de cei care ne îngrijeau. Altele ne-au protejat de respingere, de rușine sau de suferință. Din acest motiv, nu pot fi privite doar ca obstacole. Ele sunt, în același timp, urmele modului în care psihicul a învățat să supraviețuiască.

Problema apare atunci când continuă să organizeze prezentul ca și cum trecutul nu s-ar fi încheiat niciodată.

Atunci atenția încetează să mai exploreze lumea.

Ea începe să o verifice.

Caută confirmări.

Anticipează pericole.

Monitorizează reacțiile celorlalți.

Se pregătește pentru ceea ce s-a întâmplat deja cândva.

Această transformare este atât de discretă, încât rareori o observăm. Avem impresia că vedem lumea așa cum este. În realitate, vedem doar partea ei care confirmă organizarea afectivă în care ne aflăm.

Poate că tocmai aici începe schimbarea.

Nu atunci când încercăm să gândim pozitiv.

Nu atunci când ne convingem că totul va fi bine.

Ci atunci când devenim suficient de curioși încât să ne întrebăm:

„Oare chiar aceasta este întreaga realitate?”

Această întrebare nu anulează complexul.

Dar îi slăbește monopolul asupra atenției.

Încet, încep să apară și alte detalii.

Observăm că persoana din fața noastră nu doar ne-a criticat, ci ne-a și ascultat.

Observăm că partenerul nu doar a întârziat să răspundă, ci a sunat mai târziu și și-a cerut scuze.

Observăm că șeful nu doar ne-a corectat raportul, ci ne-a încredințat și un proiect important.

Lumea nu s-a schimbat.

S-a schimbat câmpul atenției.

Acest lucru îl observăm adesea în cabinet.

La începutul terapiei, pacientul vine cu o poveste în care toate firele conduc către aceeași concluzie. Tot ceea ce i se întâmplă pare să confirme aceeași credință despre sine: „Nu sunt suficient de bun.”, „Voi fi abandonat.”, „Nu merit să fiu iubit.”

După luni de lucru, povestea exterioară nu este întotdeauna foarte diferită.

Se schimbă însă felul în care este privită.

Pacientul spune, de exemplu:

— Am observat că imediat am crezut că este vina mea.

Această propoziție pare banală.

Din punct de vedere clinic, ea marchează însă un moment de cotitură.

Cu câteva luni înainte ar fi spus:

— Este vina mea.

Acum spune:

— Am observat că am crezut acest lucru.

Între cele două formulări apare un spațiu.

Un spațiu suficient de larg încât conștiința să nu mai fie complet identificată cu complexul.

Acesta este unul dintre cele mai discrete și, în același timp, cele mai profunde semne ale transformării.

În literatura jungiană contemporană, Mark Winborn vorbește despre importanța dezvoltării unei capacități reflexive care permite pacientului să rămână în contact cu experiența fără să fie absorbit complet de ea. Nu este vorba despre detașare și nici despre control emoțional. Este capacitatea de a locui experiența din două locuri în același timp: de a o trăi și de a o observa.

Poate că aici începe adevărata libertate a atenției.

Nu în lipsa emoțiilor.

Nu în dispariția complexelor.

Ci în posibilitatea de a nu mai fi condus automat de ele.

Din această perspectivă, psihoterapia nu este doar un proces de înțelegere.

Este și o educare a atenției.

Ea ne învață să observăm ceea ce altădată trecea neobservat: momentul în care corpul se încordează, clipa în care privirea se fixează asupra unui singur detaliu, felul în care o amintire veche începe să coloreze prezentul.

Puțin câte puțin, atenția încetează să mai fie exclusiv un instrument al supraviețuirii.

Ea redevine un instrument al cunoașterii.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem învăța despre noi înșine.

Nu putem alege întotdeauna ce simțim.

Nu putem împiedica un complex să se activeze.

Dar putem învăța să recunoaștem momentul în care începe să ne organizeze privirea asupra lumii.

În acel moment apare o posibilitate nouă.

Nu aceea de a lupta cu experiența.

Ci aceea de a rămâne în dialog cu ea.

Iar atunci când atenția nu mai este ocupată în întregime de apărare, psihicul începe să facă ceea ce știe să facă de la începuturile sale: începe să creeze.

Apar vise care surprind.

Imagini care revin.

Metafore care ne urmăresc zile întregi.

Desene pe care nu știm de ce le-am făcut.

Scene de Sandplay care par să spună mai mult decât am putea explica în cuvinte.

Psihicul nu mai încearcă doar să se apere.

Începe să simbolizeze.

Iar poate că acesta este cel mai sigur semn că atenția își recapătă libertatea: în loc să caute obsesiv dovezi ale trecutului, începe să fie disponibilă pentru ceva nou.

Despre această transformare vom vorbi în articolul următor, dedicat relației dintre atenție și simbol. Pentru că, dacă un complex restrânge câmpul atenției, simbolul este cel care îl lărgește din nou și redeschide posibilitatea unei întâlniri autentice cu lumea și cu noi înșine.