Disprețul. 4.

Disprețul colectiv – Umbra societății

Dacă vrem să înțelegem disprețul, nu este suficient să-l privim doar în spațiul relațiilor intime sau al suferinței individuale. Trebuie privim în egală măsură spre dinamica de grup, spre cultură, spre istorie. Disprețul, ca emoție colectivă, devine un instrument de excludere, de ierarhizare, de control. Capătă forță, uneori chiar legitimitate socială. Devine sistem.

Disprețul colectiv este Umbra socială în acțiune. E acel ceva ce o comunitate, o națiune sau o epocă refuză să recunoască în sine și proiectează asupra unor grupuri, minorități sau „ceilalți”. În formele sale cele mai grave, devine prejudecată, ură, discriminare. În formele mai rafinate, capătă aparența unui umor sofisticat, a unei ironii publice sau a unui ton de superioritate „educată”.

“În locul unde lipsește reflecția, va veni proiecția.” — Marie-Louise von Franz

Într-o societate în care anxietatea, nesiguranța și frica de diferență sunt adânc înrădăcinate, disprețul funcționează ca o supapă. El canalizează frustrarea colectivă spre ținte convenabile: „asistații”, „străinii”, „proștii”, „gay”, „femei” , "'țigani", "grașii", "slăbănogii"etc – lista se modifică în funcție de context, dar mecanismul rămâne același.

În termeni jungieni, societatea proiectează propriile părți neasumate pe figuri colective. Dacă o cultură valorizează excesiv rațiunea, va disprețui tot ce ține de emoție, vis, intuiție – iar cei care trăiesc din aceste părți ale sufletului vor fi marginalizați. Dacă o epocă glorifică succesul și puterea, atunci vulnerabilitatea va fi tratată ca o slăbiciune rușinoasă.

Psihicul colectiv funcționează la fel ca psihicul individual: ce nu poate integra, proiectează. Diferența este că, în plan social, aceste proiecții pot deveni legi, sisteme de educație, politici publice. Iar victimele lor nu mai sunt doar simbolice – sunt reale. Disprețul colectiv distruge. Izolează. Umilește. Anulează.

Un exemplu grăitor este modul în care societățile tratează sărăcia. În loc să fie privită ca un simptom al unei inegalități structurale, este adesea moralizată: săracul este leneș, ignorant, decăzut. Această narativă disprețuitoare servește unei iluzii narcisice colective: „Noi, cei valoroși, suntem aici pentru că merităm. Ei sunt acolo pentru că sunt inferiori.” Este o justificare psihologică a ierarhiilor, care menține imaginea de sine a grupului „superior” intactă.

Aceeași logică se aplică și în dinamica de gen, de rasă, de orientare sexuală. Grupurile dominante proiectează asupra celor minoritari ceea ce nu își permit să recunoască în ele însele. De exemplu, o cultură patriarhală poate disprețui feminitatea, nu pentru că ea ar fi slabă, ci pentru că ea întruchipează receptivitate, fluiditate, interioritate – toate trăsături pe care modelul cultural le-a reprimat.

“Tot ce nu putem accepta în noi înșine va apărea în viața noastră sub formă de destin.” — C.G. Jung

Și disprețul colectiv are, în acest sens, o funcție arhetipală: este o încercare de a menține ordinea, de a delimita binele de rău, valorosul de lipsit de valoare, purul de impur. Dar este o ordine falsă, pentru că e clădită pe excludere. Pe negare. Pe refuzul de a privi complexitatea ființei umane.

Ce se întâmplă însă atunci când disprețul colectiv este confruntat? Când cei marginalizați își revendică umanitatea, iar normele dominante sunt puse sub semnul întrebării? Apare haosul – dar și posibilitatea unei reîntregiri. Umbra, odată adusă în câmpul conștiinței colective, poate duce la transformare. Nu ușor. Nu fără conflict. Dar autentic.

În terapie, acest fenomen se vede adesea în pacienții care poartă în ei rușinea unei identități disprețuite de cultura lor: orientarea sexuală, originea socială, sensibilitatea artistică, corpul. Vindecarea nu înseamnă doar acceptarea de sine, ci și eliberarea de disprețul social internalizat. Acel dispreț care spune, tăcut, „nu ai voie să fii cine ești.”

Transformarea interioară este strâns legată de lucrarea colectivă. A conștientiza disprețul propriu este primul pas spre a ieși din lanțul disprețului social. Pentru că fiecare proiecție retrasă e un act de responsabilitate. Fiecare parte acceptată în sine e un spațiu nou pentru celălalt.

...at the end

Disprețul colectiv este ecoul unei lipse de conștiență larg răspândite. Este Umbra care acuză din afară ceea ce nu vrea să recunoască înăuntru. Dar, într-o societate capabilă să reflecteze, disprețul nu trebuie să fie destin. Poate fi oglindă. Poate fi începutul unei vindecări nu doar personale, ci culturale.