Disprețul. 3.

Auto-disprețul – când războiul e cu tine însuți

Dacă disprețul față de celălalt e vizibil, manifest, tăios, auto-disprețul e, de cele mai multe ori, tăcut. Nu rănește direct pe alții – ci corodează înăuntru. Este un verdict mut, dar constant: „Nu sunt suficient.” „Sunt defect.” „Nu merit.”

În cabinet, auto-disprețul nu vine întotdeauna sub formă de cuvinte dure. Uneori vine ca un zâmbet trist și autosarcastic. Alteori ca o evitare de sine: „nu știu ce simt”, „nu contează”, „nu-i important”. Sau ca un efort continuu de a demonstra ceva – perfecțiunea ca formă de scut împotriva unei rușini vechi, internalizate.

Din punct de vedere psihodinamic, auto-disprețul este o structură defensivă formată devreme, adesea în copilărie. Copilul nu are capacitatea de a pune la îndoială comportamentul adultului semnificativ. Așa că dacă este criticat, ignorat sau umilit, concluzia nu este: „ceva e neregulă cu părintele”, ci „ceva e neregulă cu mine”. Acesta e începutul.

Auto-disprețul este, așadar, o moștenire relațională. Este vocea părintelui disprețuitor care a devenit vocea interioară a copilului adult. Și, paradoxal, acest mecanism de auto-anulare are o funcție de protecție: mai bine mă condamn singur decât să fiu rănit din exterior. Mai bine mă fac mic decât să risc respingerea.

Dar în psihologia analitică jungiană, auto-disprețul are implicații și mai profunde. El semnalează o ruptură între Eu și Sine – între imaginea de sine construită și nucleul viu, creativ, autentic al ființei.

“Dacă nu trăim ceea ce este în noi, ceea ce este în noi ne va distruge.” — C.G. Jung

Când ne trăim viața în disonanță cu cine suntem cu adevărat – ignorând chemările sufletului, dorințele autentice, valorile proprii – energia vitală începe să se retragă. Auto-disprețul devine simptomul unei existențe în care Sinele este abandonat. Nu pentru că nu ar mai vorbi, ci pentru că vocea lui e acoperită de zgomotul unei autocritici neîncetate.

O persoană care trăiește cu auto-dispreț își sabotează deseori relațiile, visele, chiar și sănătatea. Nu pentru că nu ar vrea să fie fericită, ci pentru că în adâncul psihicului există o convingere profundă: „Nu am voie.” „Nu merit.” Această convingere nu poate fi combătută logic. Ea este arhetipală. Atinge rădăcina sinelui.

În terapie, întâlnirea cu auto-disprețul este delicată. Nu poate fi înfruntat direct, frontal. Pentru că, auto-disprețul este o formă de loialitate față de o poveste dureroasă din trecut. Dacă am renunța la această voce, am pierde și legătura cu cei care ne-au rănit. Este o dinamică inconștientă de fidelitate față de suferință.

Din acest motiv, lucrul cu auto-disprețul nu începe cu afirmarea valorii de sine, ci cu înțelegerea de unde vine disprețul. Ce relații timpurii l-au generat? Ce parte din mine am învățat să urăsc? Ce am fost obligat să ascund ca să fiu iubit?

Umbra, în acest caz, nu este doar alcătuită din impulsuri primitive, ci și din părți prețioase ale sinelui – creativitatea, sensibilitatea, puterea, visarea – toate exilate pentru a supraviețui psihic într-un mediu invalidant.

Reconectarea cu aceste părți este o muncă de restaurare. Auto-disprețul nu se vindecă prin forță, ci prin prezență. Printr-o relație terapeutică în care vocea blândă este auzită pentru prima dată. În care sinele e întâlnit fără judecată.

“Vindecarea înseamnă să înveți să stai cu suferința și să nu mai crezi tot ce îți spune despre tine.” — James Hollis

Și atunci apare o transformare subtilă: nu mai ești doar cel care se judecă. Devii și cel care observă. Iar acel observator e începutul Sinelui. E partea care știe că merită mai mult decât să trăiască în război cu sine.

...at the End

Auto-disprețul este rana din noi care a învățat că nu are voie să existe. Este ecoul unei iubiri condiționate, al unei vieți trăite în funcție de așteptările altora. Dar, odată adus la lumină, poate deveni și începutul reconcilierii cu sinele.

Nu este un obstacol pe care trebuie să-l învingem, ci o poveste care așteaptă să fie rescrisă. Cu grijă. Cu curaj. Cu adevăr.