Disprețul. 2.

Ce respingem când disprețuim?

Există o experiență psihică aparte atunci când disprețuim pe cineva. Nu e doar iritare. Nici doar dezacord. Disprețul vine cu o siguranță glacială, cu o certitudine de neclintit: „Celălalt este mai puțin.” E un verdict, nu o întrebare. Și, poate cel mai important: e o reacție care vine atât de repede, încât rareori o punem sub semnul întrebării. Dar ar trebui.

Pentru că în psihicul nostru, nimic nu apare întâmplător. Iar disprețul – acest reflex de respingere și reducere a celuilalt – este adesea unul dintre cele mai clare semnale că în joc nu e doar relația exterioară, ci o dinamică profundă, interioară. În limbajul psihologiei analitice jungiene, disprețul este adesea expresia clară a Umbrei proiectate.

Umbra este acea parte din noi în care am aruncat, de-a lungul vieții, tot ceea ce nu se potrivea cu imaginea acceptabilă despre cine „ar trebui să fim”. Am ascuns acolo slăbiciunile, impulsurile considerate rușinoase, trăsăturile pe care părinții, profesorii sau cultura le-au respins. Umbra nu este doar întuneric, ci pur și simplu „ce nu este recunoscut în conștient”.

„Umbra este acel sine nevăzut, refulat, inferior și vinovat, pe care fiecare om îl poartă cu sine.” — C.G. Jung

Și cum funcționează această umbră? Nu dispare. Nu se evaporă. Ea continuă să existe în psihicul nostru, iar unul dintre modurile ei favorite de a se manifesta este proiecția. Vedem în ceilalți ceea ce nu vrem să recunoaștem în noi. Și nu doar că vedem – o facem cu furie, cu sarcasm, cu o detașare rece care spune „eu nu aș fi niciodată așa”.

Un exemplu simplu: o persoană care disprețuiește pe cineva pentru „naivitate” sau „idealism” este, poate, cineva care și-a pierdut de mult contactul cu propria parte vulnerabilă și visătoare. O altă persoană care râde de „nevoia de atenție” a altuia trăiește poate o foame profundă de a fi văzut și recunoscut – dar a învățat că a cere e rușinos.

Aceasta este funcția disprețului: să țină proiecția la distanță. E o formă de igienă psihică rudimentară. În loc să simt: „aș putea fi și eu așa”, aleg să spun: „nu sunt ca tine, ești altfel, mai jos, inacceptabil”. Și astfel, îmi protejez imaginea de sine. Dar, totodată, rup o legătură importantă – nu doar cu celălalt, ci și cu o parte importantă din mine.

Este paradoxal, dar în multe cazuri, disprețul este îndreptat tocmai împotriva a ceea ce am avea nevoie să reintegrăm. Nu în sensul că ar trebui să devenim ceea ce disprețuim, ci să înțelegem ce parte din noi reacționează atât de violent. Ce anume din acel gest, cuvânt, atitudine ne atinge atât de puternic? Jung nu ne îndeamnă să ne anulăm judecata, ci să devenim curioși față de intensitatea reacției noastre.

“Cel mai rău păcat față de semenii noștri nu este ura, ci indiferența: aceasta este esența inumanității.” — Carl Gustav Jung

În dispreț nu este indiferență. E o încărcătură afectivă clară. O emoție tăioasă, care indică, de fapt, un conflict. Poate fi un conflict de valori, dar la fel de bine, poate fi un conflict interior. Ceva ce nu vrem să fim, dar suntem. Ceva ce ne amintește de o rană veche sau de o parte de sine abandonată.

În terapie, lucrul cu disprețul cere răbdare și blândețe. Nimeni nu e mândru de impulsurile lui disprețuitoare. Și tocmai de aceea, mulți le maschează sub forme de ironie, sarcasm intelectual, elitism moral sau chiar spiritual. Însă dacă le privim cu adevărat, ele pot deveni indicii prețioase. Nu trebuie să fugim de ele, ci să le investigăm. Ce parte a psihicului cere să fie ascultată? Ce complex s-a activat? Care e rana din spate?

Umbra cere să fie adusă la lumină, nu prin forță, ci prin prezență conștientă. Să începem prin a observa: când disprețuiesc? În fața cui? Ce anume mă irită până la respingere? Ce valori simt că sunt amenințate? Sau ce teamă încearcă să se apere?

A recunoaște că disprețul are o funcție psihică nu înseamnă a-l justifica. Dar înseamnă a-l folosi ca ghid interior. Pentru că dacă îl urmărim cu onestitate, el ne poate conduce exact la ceea ce avem nevoie să recunoaștem în noi pentru a deveni mai întregi.

...at the end

Disprețul este o rană care respinge rana din celălalt. Un mecanism de autoapărare care ține umbra la distanță. Dar umbra nu dispare – ea așteaptă să fie văzută. Dacă avem curajul să ne uităm acolo unde disprețuim, vom descoperi poate nu doar ceea ce ne irită, ci ceea ce am pierdut din noi înșine.