Gustul mierii

Poveste indiană culeasă din Mahabharata, de Jean-Claude Caririeren și publicată în volumul Cercul Mincinoșilor - Cele mai frumoase povești filozofice din lumea întreagă

"Un om mergea printr-o pădure întunecoasă și plină de fiare. Pădurea era acoperită cu o plasă, ceea ce el nu știa pentru că ochiul omului nu o putea zări.

O femeie cu ochii roșii veghea asupra tuturor lucrurilor, care se îndreptau, mai repede sau mai încet către același sfârșit.

Omul nu avea încotro, trebuia să treacă prin pădure.

Deodată, ascultînd răgetele fiarelor care trăiau în pădure, a fost cuprins de spaimă. A luat-o la fugă și a căzut într-o fântână adâncă. Printr-un noroc s-a prins de niște tufe, de niște rădăcini încâlcite care creșteau pe marginea fântânii, și a rămas așa, agățat cu amândouă mâinile. Simțea dedesubtul lui răsuflarea fierbinte a unui șarpe uriaș aflat pe fundul fântânii. Deasupra, zdrobind copacii, a văzut apropiindu-se de el un elefant uriaș care a ridicat o labă ca să îl strivească. 

Ca din pământ au răsărit o mulțime de șoricei albi și negri care au început să roadă rădăcinile de care se ținea. Apoi, un roi de albine sălbatice au pornit să zboare deasupra gropii, lăsând să cadă picături de miere.

Omul a dat drumul la o mână și a ridicat, încetișor, un deget, încercând să culeagă picăturile de miere.

Înconjurat de atâtea primejdii și amenințat cu moartea din toate părțile, omul nu se resemnase încă și voia să mai simtă gustul mierii."

Drumul Egoului prin Inconștient: O interpretare jungiană a unei parabole existențiale

Rezumat

Eseul de față își propune interpretarea, din perspectiva psihologiei analitice jungiene, a unei scurte parabole despre un om aflat într-o pădure întunecoasă, prins între forțele vieții și ale morții. Analiza urmărește dinamica dintre Eul conștient și inconștient, simbolizată prin imagini arhetipale precum pădurea, fântâna, șarpele, elefantul și picăturile de miere. Se demonstrează că povestea descrie procesul de individuație, adică drumul psihologic prin care Egoul este constrâns să-și confrunte limitele și să se integreze în totalitatea psihicului.

Intro

Carl Gustav Jung (1875–1961) concepe psihicul uman ca fiind structurat pe două niveluri: conștientul (centrat în Eu) și inconștientul, care include inconștientul personal și pe cel colectiv. În acest cadru, Eul reprezintă centrul conștiinței, funcția de orientare și percepție a realității, în timp ce Self-ul (Sinele) desemnează totalitatea psihicului, unitatea dintre conștient și inconștient.

Călătoria prin inconștient este, pentru Jung, o etapă esențială a dezvoltării psihice, numită proces de individuație — un drum simbolic de la fragmentare la totalitate. Povestea analizată ilustrează, printr-o succesiune de imagini, această confruntare dintre Ego și dimensiunea sa inconștientă.

Pădurea – confruntarea Egoului cu inconștientul

Pădurea întunecoasă reprezintă inconștientul, spațiul necunoscut al psihicului. Omul „nu avea încotro, trebuia să treacă prin pădure”, ceea ce sugerează inevitabilitatea confruntării cu propriile umbre. În viziunea jungiană, Umbra este suma aspectelor reprimate ale personalității, pe care Egoul refuză să le recunoască. Traversarea pădurii simbolizează procesul de recunoaștere a umbrei.

Jung afirma:

„Nimeni nu devine luminat imaginându-și figuri de lumină, ci făcând conștient întunericul.”

Astfel, pădurea nu este doar un loc al fricii, ci și al posibilității de transformare interioară.

Plasa și femeia cu ochii roșii – limitele percepției Egoului

Plasa invizibilă care acoperă pădurea simbolizează structura nevăzută a realității psihice, ceea ce Egoul nu poate percepe. Femeia cu ochii roșii, care „veghează asupra tuturor lucrurilor”, este imaginea Self-ului, instanța superioară a conștiinței totale. Ochii roșii pot fi interpretați drept simbol al viziunii interioare și al puterii transformatoare.

În raport cu această instanță, Egoul este limitat, vulnerabil și incomplet. El nu poate înțelege planul mai larg al existenței, dar face parte din el. Această relație tensionată dintre Eu și Self este una definitorie pentru psihologia jungiană.

Căderea în fântână – prăbușirea Egoului și contactul cu inconștientul profund

Căderea în fântână marchează ruptura echilibrului conștient. Egoul, care se considera stăpân asupra propriei lumi, se prăbușește în adâncul psihicului. Fântâna, un simbol arhetipal al coborârii, semnifică regresia în inconștient, unde omul se confruntă cu forțele fundamentale ale naturii sale:

• Șarpele de la fundul fântânii – energia vitală instinctuală (libido-ul) și, totodată, imaginea morții și a transformării;

• Elefantul de deasupra – presiunea realității, legea destinului și a ordinii.

Omul este prins între aceste două polarități – spirit și instinct, sus și jos – imaginea arhetipală a tensiunii creatoare din interiorul psihicului.

„Când Eul se crede stăpân, inconștientul îl doboară.” – C.G. Jung

Această „cădere” devine momentul de criză necesar pentru renașterea conștiinței.

Șoriceii și mierea – timpul și iluzia Egoului

Șoriceii albi și negri care rod rădăcinile reprezintă timpul care macină toate formele, alternanța zi/noapte, viață/moarte. Ei simbolizează degradarea inevitabilă a structurilor Egoului.

În acest context, mierea devine simbolul plăcerii efemere, dar și al luminii conștiinței. Deși amenințat de moarte, omul întinde un deget să guste dulceața vieții. Acest gest relevă reflexul de autoconservare al Egoului, dorința sa de a trăi și de a menține contactul cu realitatea senzorială.

„Eul luptă pentru propria existență chiar și atunci când știe că trebuie să se predea.” – Jung

Mierea este, astfel, atât o iluzie, cât și o afirmație a vieții. Egoul refuză să se dizolve complet, ceea ce devine expresia paradoxală a conștiinței umane.

...at the end: Egoul ca tensiune între viață și moarte

Povestea analizată descrie o veritabilă dinamică psihologică a Egoului: confruntarea cu inconștientul, pierderea controlului, criza identitară și dorința de supraviețuire. În termenii lui Jung, aceasta este expresia procesului de individuație – drumul prin care Eul se deschide către totalitatea ființei sale.

Omul din poveste trăiește paradoxul conștiinței: deși conștient de moarte, caută sensul și plăcerea existenței. În acest sens, povestea devine o meditație asupra condiției umane – asupra faptului că viața conștientă există doar prin confruntarea cu moartea și cu limitele sale.

„Eul este cel care suferă între spirit și instinct, dar tocmai prin această suferință devine conștient.” – C.G. Jung

Bibliografie orientativă

• Jung, C.G. (1994). Arhetipurile și inconștientul colectiv. București: Editura Trei.

• Jung, C.G. (1997). Amintiri, vise, reflecții. București: Humanitas.

• Edinger, E. (1995). Ego and Archetype: Individuation and the Religious Function of the Psyche. Boston: Shambhala.

• Neumann, E. (1954). The Origins and History of Consciousness. Princeton University Press.

• Hillman, J. (1983). The Dream and the Underworld. Harper & Row.