Imaginea care ajunge înaintea noastră

Persona digitală: cine devenim în rețelele sociale?

Rețelele sociale ne oferă o scenă pe care putem fi văzuți, recunoscuți și validați. Alegem fotografia potrivită, formulăm mesajul, eliminăm ceea ce nu ne avantajează și păstrăm acele fragmente care susțin imaginea pe care dorim să o transmitem.

Această imagine nu este neapărat falsă. Ea poate exprima interese reale, valori, aspirații și aspecte autentice ale personalității noastre. Cu toate acestea, ea rămâne o selecție: o versiune parțială, atent organizată și expusă privirii celorlalți.

Problema apare atunci când granița dintre persoană și imagine începe să se estompeze. Nu mai folosim profilul digital pentru a comunica cine suntem, ci ajungem să ne evaluăm prin intermediul lui. Începem să ne întrebăm nu doar ce trăim, ci și cum va arăta ceea ce trăim atunci când va fi publicat.

Astfel se formează persona digitală: identitatea pe care o construim pentru spațiul virtual și prin care încercăm să controlăm felul în care suntem percepuți.

Chipul feminin al unei măști din nō theater-ul japonez ne zâmbește. Ea zâmbește numeroaselor măști pe care le purtăm noi înșine în lume. Sursa - ARAS, Shimizu, Yoshiaki, ed. Japonia: Modelarea culturii Daimyo . (New York: George Braziller, Inc. și Galeria Națională de Artă, Washington DC, 1988): pl. 319.

Persona: chipul întors spre societate

Carl Gustav Jung folosește termenul de persona pentru a descrie atitudinea prin care individul se adaptează lumii sociale. Persona cuprinde rolurile, comportamentele și formele de prezentare prin care devenim recognoscibili pentru ceilalți.

Jung o descrie astfel:

„Persona este un sistem complex de relații între conștiința individuală și societate, un fel de mască.”

El adaugă că această mască este construită atât pentru a produce o anumită impresie asupra celorlalți, cât și pentru a ascunde natura profundă a individului.

Situată în partea din față a capului, fața este una dintre cele mai importante părți ale corpului uman. Rareori îmbrăcată și de fapt dificil de ascuns dacă vrei să te miști cu ușurință în lume, ne întâlnește prima dată în public.

Fața poartă organe de simț și comunicare, în timp ce propria sa musculatură flexibilă este extrem de expresivă; în plus, aranjamentul trăsăturilor faciale, dimensiunea și proporția lor, determină adesea standardul de frumusețe într-o cultură. Dacă acestea nu se ridică la înălțimea așteptărilor, există cosmetice și chirurgie estetică; unii pot chiar recurge la ascundere pentru a „salva aparențele”.

Deși toată această activitate este concepută pentru a se adapta la un standard colectiv, este totuși adevărat că fața este o parte remarcabil de unică a noastră. După cum a observat Thomas Browne, un scriitor din secolul al XVII-lea, „Este o minune comună a tuturor oamenilor cum, printre atâtea milioane de fețe, nu ar trebui să existe niciuna la fel” (de Vries, 174).

Știm astăzi, desigur, că spiralele și arcurile amprentelor unui criminal sunt cât se poate de individuale, dar FBI-ul ne cere în continuare să recunoaștem acești vinovați prin intermediul fețelor pe care le vedem afișate șa avizier. În același timp, tindem să devalorizăm fața ca simplă fațadă, o față falsă sau o acoperire superficială a ceea ce este de fapt. Din punct de vedere psihologic, această judecată bazată pe sentiment are legătură cu problema modernă a persona - un cuvânt latin pentru masca purtată de actorii romani, dar care însemna și personajul interpretat și care, în cele din urmă, a semnificat în engleză individul sau „persoana” reală.

Jung a folosit termenul latin PERSONA pentru a se referi la structura psihică de care eul are nevoie pentru a se raporta la lumea exterioară; persona este masca cu care intrăm în lume ca „bărbat” sau „femeie”; ca „tânără fată”, „medic” sau „muncitor”. La fel ca și fața fără mască, această față socială pe care o punem este de fapt impersonală, influențată atât de roluri arhetipale, cât și de cele sociale și, cu siguranță, nu este tot ceea ce suntem noi înșine.

Dar persona ar trebui să fie o reflectare indirectă a ființei noastre reale și să îndeplinească în același timp ceva din ceea ce se așteaptă de la noi de către societate.

Avem nevoie de această structură psihică importantă pentru a ne ajuta să ne adaptăm și să ne descurcăm bine la interviu, pentru a ne ajuta să ne păstrăm locul de muncă; Și această mască ne protejează de o intruziune prea personală în firea noastră intimă.

O problemă apare, însă, atunci când uităm că suntem mai mult decât ceea ce părem a fi, mai mult decât rolul unui bancher (și prestigiul social și banii pe care acest personaj îi aduce în prezent, dar nu întotdeauna), mai mult decât un artist (împreună cu poziția socială ambivalentă care însoțește viața imaginației, o stare care a fost altfel în alte perioade ale istoriei) și ceva ce poate spera să realizeze, altceva decât cosmeticele sau chirurgia. Într-adevăr, se presupune că trebuie să știm că dincolo de mască se află o ființă umană eternă, cu o individualitate la fel de unică ca fața umană. Jung a numit această structură psihică esențială nu persona, ci Sinele. Sinele este ființa umană obiectivă.

Cuvântul „mască” nu trebuie înțeles exclusiv în sensul falsității. Persona este necesară. Avem nevoie de ea pentru a ocupa roluri sociale, pentru a lucra, pentru a comunica și pentru a ne adapta diferitelor contexte ale vieții.

Nu ne comportăm identic în familie, în cabinet, la serviciu sau într-un grup de prieteni. Fiecare situație activează o altă formă de prezentare. Persona creează o suprafață de contact între lumea interioară și comunitate.

În mediul digital, această funcție devine însă mult mai vizibilă și mai ușor de controlat. În interacțiunea directă nu ne putem selecta fiecare gest, fiecare expresie și fiecare ezitare. Online, ne putem edita prezența înainte ca ea să ajungă la ceilalți.

Putem repeta fotografia, rescrie mesajul și șterge ceea ce nu se potrivește imaginii dorite. Persona nu mai este doar purtată. Ea este fotografiată, editată, publicată și măsurată.

Imagine din colecția personală de miniaturi pentru Sandplay. Imaginile ilustrifică exemple de Persona.

Profilul online ca scenă

Cu mult înainte de apariția rețelelor sociale, sociologul Erving Goffman descria interacțiunea umană folosind metafora teatrului. În viața socială ne prezentăm în fața unei audiențe, interpretăm roluri și încercăm să influențăm impresia pe care ceilalți și-o formează despre noi.

Goffman observa:

„Când un individ apare în fața celorlalți, are numeroase motive să controleze impresia pe care aceștia o primesc.”

În concepția sa, viața socială cuprinde o scenă, pe care interpretăm rolurile așteptate, și un spațiu din culise, unde putem renunța temporar la ele. În culise nu mai suntem obligați să menținem aceeași expresie, aceeași coerență și același control.

Rețelele sociale extind scena, dar reduc spațiul culiselor.

Vacanțele, mesele, relațiile, activitățile profesionale și chiar momentele de vulnerabilitate pot deveni conținut public. Uneori, experiența nu mai este trăită numai pentru ea însăși, ci și în vederea transformării ei într-o poveste care poate fi arătată.

Apare astfel o dedublare discretă: o parte din noi trăiește, iar o altă parte privește experiența din exterior și se întreabă cum ar putea fi prezentată.

Cum va arăta această fotografie?

Este momentul suficient de interesant?

Ce vor crede ceilalți despre mine?

Va primi postarea suficiente aprecieri?

Viața începe să fie evaluată prin ochii unei audiențe imaginare. Chiar și atunci când suntem singuri, putem rămâne psihologic în fața unei scene.

Hermes și piața digitală a imaginii

Dacă persona ne ajută să înțelegem chipul pe care îl prezentăm lumii, Hermes ne poate ajuta să observăm ce se întâmplă cu această imagine după ce este expusă.

Mesager al zeilor, protector al drumurilor, al comerțului și al schimburilor, Hermes pare să patroneze simbolic și marile căi de circulație ale lumii digitale. În rețelele sociale nu ne limităm la a construi o imagine despre noi înșine. O trimitem în lume, o oferim privirii celorlalți și așteptăm ca ceva să se întoarcă spre noi.

Publicăm o fotografie și primim aprecieri. Formulăm o opinie și primim comentarii. Expunem un moment intim și primim inimioare, distribuiri sau noi urmăritori. Imaginea personală intră astfel într-un circuit de schimb în care moneda principală este atenția.

Un „like” poate părea un gest neînsemnat, dar el transmite un mesaj important: „te-am văzut”. Atunci când imaginea de sine este fragilă, această confirmare poate deveni necesară și repetitivă. Nu mai publicăm doar pentru a comunica, ci pentru a verifica dacă existăm în privirea celorlalți.

Hermes este însă și Tricksterul: mobil, seducător și ambiguu. În lumea pe care o guvernează, mesajul poate fi adevărat fără a fi complet, iar imaginea poate fi autentică fără a înceta să fie o construcție. Ceea ce circulă nu este întreaga persoană, ci un fragment atent ales, destinat să producă o anumită impresie și să obțină un anumit răspuns.

Nu publicăm întreaga viață, ci o selecție

Persona digitală funcționează prin selecție. Arătăm anumite lucruri și le lăsăm în afara cadrului pe cele care nu se potrivesc imaginii construite.

Arătăm succesul, dar nu întotdeauna îndoiala care l-a însoțit.

Arătăm vacanța, dar nu tensiunile din familie.

Arătăm relația, dar nu conflictele și singurătatea din interiorul ei.

Arătăm încrederea, dar nu teama de a nu fi suficient de buni.

Această selecție nu reprezintă automat o minciună. Nicio formă de comunicare nu poate cuprinde întreaga personalitate. Dificultatea apare atunci când individul începe să creadă că numai partea prezentabilă, vizibilă și apreciată merită să existe.

Identificarea cu persona presupune confundarea întregii personalități cu rolul social. Omul nu mai simte că are o imagine publică, ci ajunge să creadă că este numai acea imagine.

În spatele unei persoane mereu eficiente poate exista epuizare. În spatele unei imagini permanent optimiste poate exista depresie. În spatele unei expuneri foarte sigure poate exista o stimă de sine fragilă.

Cu cât distanța dintre experiența reală și imaginea publică este mai mare, cu atât menținerea personei consumă mai multă energie psihică.

Microcelebritatea și transformarea vieții într-un produs

Alice Marwick și Danah Boyd au analizat modul în care rețelele sociale au extins practicile celebrității către utilizatorii obișnuiți. Ele numesc acest fenomen microcelebritate: persoana începe să-și privească relațiile online ca pe o audiență care trebuie menținută, atrasă și administrată.

Autoprezentarea devine atent construită pentru a putea fi „consumată” de ceilalți.

Nu trebuie să avem milioane de urmăritori pentru a interioriza această logică. Ea poate apărea ori de câte ori ne raportăm la propria persoană ca la un brand:

Ce trebuie să public pentru a rămâne relevant?

Cum îmi mențin vizibilitatea?

Ce tip de imagine atrage mai multe reacții?

Ce subiecte îmi consolidează poziția?

Treptat, spontaneitatea poate fi înlocuită de strategie. Momentele intime sunt transformate în materiale publice, iar vulnerabilitatea însăși poate fi prezentată într-o formă controlată, estetică și ușor de apreciat.

Chiar și autenticitatea poate deveni o performanță.

Persoana nu mai spune doar „aceasta este experiența mea”, ci poate ajunge să transmită: „priviți cât de autentic sunt”.

Umbra din spatele imaginii perfecte

În psihologia analitică, Umbra cuprinde aspectele personalității pe care nu le recunoaștem, nu le acceptăm sau nu le considerăm compatibile cu imaginea noastră conștientă.

Cu cât persona este mai idealizată și mai rigidă, cu atât mai multe conținuturi riscă să fie împinse în Umbră.

Dacă trebuie să părem mereu puternici, ne va fi greu să recunoaștem neputința.

Dacă trebuie să părem permanent fericiți, tristețea va deveni rușinoasă.

Dacă ne construim identitatea în jurul succesului, orice eșec poate fi resimțit ca o prăbușire a întregii persoane.

Umbra digitală se manifestă însă și prin ceea ce facem în mediul online. Anonimatul, distanța fizică și absența reacției directe a celuilalt pot reduce inhibițiile.

Psihologul John Suler descrie acest fenomen prin conceptul de efect de dezinhibare online:

„Online, unii oameni se dezvăluie sau acționează mai frecvent și mai intens decât ar face-o în persoană.”

Uneori dezinhibarea poate fi benefică. O persoană timidă poate vorbi mai liber despre experiențele sale. Cineva aflat într-o situație dificilă poate găsi sprijin într-o comunitate online.

Alteori, dezinhibarea scoate la suprafață agresivitatea, cruzimea, invidia sau impulsul de a umili. Comentariile ostile, atacurile în grup și satisfacția produsă de expunerea greșelilor altuia pot deveni forme de manifestare a Umbrei.

Ecranul creează impresia unei distanțe psihologice. Celălalt nu mai este perceput pe deplin ca o persoană, ci ca un profil, o imagine sau o opinie care poate fi atacată.

Când validarea devine măsura valorii personale

Nevoia de recunoaștere este umană. Avem nevoie să fim văzuți, ascultați și confirmați de ceilalți. Rețelele sociale nu inventează această nevoie, dar o transformă într-un sistem de indicatori vizibili: aprecieri, comentarii, distribuiri, urmăritori și vizualizări.

Valoarea simbolică a acestor cifre poate deveni mult mai mare decât pare.

O postare apreciată produce satisfacție. Una ignorată poate declanșa îndoială, rușine sau sentimentul că nu suntem importanți. Persoana poate începe să își ajusteze imaginea în funcție de răspunsul primit.

Se creează un circuit repetitiv: publicăm, așteptăm, verificăm și interpretăm reacțiile.

Nu mai întrebăm doar „Îmi place ceea ce am făcut?”, ci și „Le place celorlalți ceea ce am făcut?”.

În timp, evaluarea exterioară poate înlocui treptat criteriul interior. Experiența pare să aibă valoare numai dacă este confirmată public.

Persona digitală nu mai este folosită de individ. Începe să îl conducă.

Comparația cu viețile editate ale celorlalți

În rețelele sociale, rareori comparăm două realități complete. Comparăm propria viață interioară, cu incertitudini, conflicte și eșecuri, cu imaginea selectată a celuilalt.

Vedem rezultatul, nu întregul proces.

Vedem fotografia de cuplu, nu discuția care a precedat-o.

Vedem reușita profesională, nu anii de nesiguranță.

Vedem corpul atent fotografiat, nu dificultatea relației cu propriul corp.

Vedem momentul de fericire, nu întreaga zi.

Această comparație este inegală încă de la început. Cu toate acestea, psihicul poate trata imaginea ca și cum ar reprezenta întreaga realitate a celuilalt.

Apare sentimentul că ceilalți trăiesc mai mult, iubesc mai intens, călătoresc mai des și reușesc mai ușor. Viața personală poate părea insuficientă nu pentru că îi lipsește ceva esențial, ci pentru că este comparată continuu cu o succesiune de momente excepționale.

Identitatea într-un spațiu fără uitare

Danah Boyd descrie conținuturile din „publicurile conectate” prin patru caracteristici: sunt persistente, replicabile, căutabile și scalabile. Ceea ce publicăm poate rămâne arhivat, poate fi copiat, găsit ulterior și distribuit către un public mult mai larg decât cel imaginat inițial.

În interacțiunea directă, o afirmație nefericită poate fi uitată sau reinterpretată în context. În spațiul digital, ea poate fi păstrată sub forma unei capturi de ecran și reactivată după ani.

Această permanență modifică relația cu propria istorie. Identități, opinii și comportamente din trecut pot continua să circule după ce persoana s-a schimbat.

În loc ca identitatea să fie un proces viu, ea riscă să devină o arhivă de versiuni vechi ale sinelui.

Suntem împreună, dar rămânem singuri?

Sherry Turkle a studiat modul în care tehnologia transformă relațiile și experiența intimității. Formula din titlul uneia dintre cărțile sale sintetizează tensiunea epocii digitale:

„Așteptăm mai mult de la tehnologie și mai puțin unii de la ceilalți.”

Comunicarea digitală oferă apropiere, dar și control. Putem răspunde când suntem pregătiți, putem edita mesajul și putem evita unele dintre dificultățile întâlnirii directe.

În relația nemediată nu putem controla în aceeași măsură reacția celuilalt. Suntem expuși tăcerilor, ezitărilor, contradicțiilor și riscului de a nu fi înțeleși.

“Turkle observă că tehnologia poate permite să fim în relație și, simultan, să ne protejăm de vulnerabilitatea relației. Comunicăm mult, dar nu întotdeauna ne întâlnim cu adevărat.”

Putem avea sute de contacte și totuși puține spații în care să putem apărea fără imaginea atent pregătită.

Cum recunoaștem identificarea cu persona digitală?

Persona digitală devine problematică atunci când între imaginea publică și viața interioară apare o ruptură tot mai mare.

Un semnal poate fi dependența dispoziției de reacțiile primite. Alteori apare nevoia compulsivă de verificare, teama de a nu fi vizibil, imposibilitatea de a trăi un moment fără a-l publica sau sentimentul că vulnerabilitatea ar distruge imaginea construită.

Poate exista și o neliniște mai greu de numit: persoana este apreciată pentru ceea ce arată, dar nu mai știe dacă este cunoscută pentru ceea ce este.

Întrebarea esențială nu este numai cât timp petrecem online. Mai important este ce funcție psihologică îndeplinește acel spațiu:

Ce parte din mine caută să fie văzută?

Ce încerc să demonstrez prin imaginea pe care o construiesc?

Ce simt atunci când nu primesc reacția așteptată?

Ce aspecte ale mele nu își găsesc locul în profilul public?

Mai pot trăi o experiență fără să o transform în conținut?

Cine sunt atunci când nu mă privește nimeni?

Dincolo de imagine

Scopul nu este eliminarea personei digitale. Ea poate facilita exprimarea, creativitatea, comunicarea profesională și apartenența la comunități. Ne poate ajuta să descoperim și să formulăm părți ale identității care nu au avut anterior un spațiu de manifestare.

Problema nu este existența măștii, ci uitarea faptului că este o mască.

O relație psihologică matură cu spațiul digital presupune să putem diferenția între ceea ce suntem și ceea ce prezentăm. Persona trebuie să rămână flexibilă și să se afle în serviciul persoanei, nu să devină centrul în jurul căruia este organizată întreaga viață.

Procesul de individuație nu urmărește construirea unei imagini perfecte, ci apropierea conștientă de complexitatea propriei personalități: calități și limite, putere și vulnerabilitate, lumină și umbră.

Poate că adevărata libertate digitală nu înseamnă să putem publica orice, ci să nu mai depindem de publicare pentru a simți că existăm.